Medical malpractice reprezintă greșeala de diagnostic, tratament (chirurgical sau medicamentos) sau deficiența de supraveghere postoperatorie imputabilă unui cadru medical – medic, stomatolog, farmacist, tehnician sau asistent medical etc., care cauzează un prejudiciu fizic, psihic, sau material pacientului.
Malpraxisul are de regulă ca sursă neglijența, respectiv un comportament profesional care a deviat de la standardul stabilit în respectivul domeniu pentru persoanele cu o pregătire și experiență similare.
În prezent, în România malpraxisul medical reprezintă o realitate de netăgăduit, iar alegațiile împotriva medicilor sunt tot mai frecvente. Cele mai expuse specialități ale medicinei la malpraxis medical sunt chirurgia, ortopedia, obstetrica și ginecologia, întrucât în aceste domenii prejudiciile aduse pacienților sunt de regulă grave, de multe ori soldându-se cu decesul pacientului.
Potrivit legislației de malpraxis medical românești, în situația în care un pacient consideră că a fost victima unei greșeli medicale, acesta are dreptul de a acționa cadrul medical culpabil în justiție. Astfel, victima poate acționa, pe de o parte, cadrul medical în instanța civilă, cu o acțiune civilă în pretenții prin care solicită constatatrea greșelii medicale șiu reprarea prejudiciului suferit. Pe de altă parte, pacientul sau aparținătorii acestuia (în caz de deces al pacientului) pot formula o plângere penală pentru malpraxisul medical suferit în cazul în care fapta culpabilă constituie și o infracțiune (vătămare corporală din culpă sau ucidere din culpă).
Pe rolul instanțelor judecătorești din România se află sute de acțiuni civile și penale de malpraxis medical, existând multe alte dosare penale în curs de soluționare la organele de urmărire penală (poliție și parchete), dosare care se află în faza de cercetare penală nepublică.
Principalele surse ale greșelilor medicale generatoare de cazuri de malpraxis medical în România sunt: anamneză incorectă/incopletă, examinarea greșită sau incompletă a pacientului, interpretarea eronată a simptomelor, lipsa efectării unor examene complementare (histopatologic, serologic, imagistic etc.), netrimiterea bolnavului pentru un consult de specialitate, neschimbarea diagnosticului în cazul în care tratamentul inițial nu dă rezultate sau lipsa unor indicații terapeutice, trimiterea tardivă a bolnavului la un alt specialist, neluării tuturor măsurilor de asepsie în vederea unei intervenții, neizolarea bolnavului contagios, imobilizarea neadecvată a fracturii, ignorarea condițiilor precare de lucru, mizeria, sterilizarea necorespunzătoare, refuzul intervenției (neasumarea de riscuri), refuzul trimiterii pacientului la un eșantion superior (privarea de șansă), neorganizarea activității de supraveghere a pacientului atunci când starea acestuia o cere;
Din păcate, durata de soluționare a proceselor de malpraxis medical – fie că discutăm de un proces civil, fie de un proces penal – durează în medie între 5 și 7 ani. Durata excesivă a procedurilor judiciare este un fapt descurajator pentru pacienți – care astfel obțin despăgubirile cuvenite tardiv, existând cazuri când pacientul decedează pe parcursul procesului -, dar și un fapt prejudiciant pentru cadrele medicale acuzate de malpraxis, creându-le o stare de insecutritate permanentă acestora, de natură să afecteze prestanța profesională și calitatea actului medical pe durata desfășurării procesului.
Tergiversarea proceselor civile și penale este generată în primul rând de volumul mare de muncă în instanțe și parchete, dublat de numărul redus de personal de specialitate, dar și de lentoarea cu care instituțiile de medicină-legală efectuaează lucrările de expertiză medico-legală – care furnizează probele esențiale pentru soluționarea cauzelor de malpraxis medical.
Spre exemplu, în practică am întâlnit, într-un caz din București soldat cu decesul pacientului, o ordonanță a organului de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București prin care procurorul de caz a acordat medicului legist care a efectuat autopsia să întocmească raportul de expertiză într-un termen aberant de 3 ani de la data efectuării autopsiei.
De altfel, în majoritatea instituțiilor medico-legale din țară, cu puține excepții, am observat că întocmirea raporatelor de expertiză medico-legale durează mult prea mult, în special în cazul rapoartelor medico-legale de necropsie. Din nefericire, am observat că nici organele judiciare nu prea folosesc instrumentele juridice pe care le au la îndemână pentru urgentare, repectiv amenzile judiciare pentru medicii legiști sau directorii instituțiilor.
Un alt blocaj cauzat de instituțiile de medicină legală l-am identificat la Insitutul de Medicină Legală Timișoara – care tergiversează în mod nejustificat efectuarea expertizelor toxicologice de natură a determina cantitativ și calitativ prezența unor substanțe psihoactive în probele biologice recoltate de la șoferii opriți în trafic. Astfel, am întâlnit mai multe cazuri în care expertiza toxicologică durează mai mult de un an de zile, timp în care șoferii care așteaptă rezultatul sunt prejudiciați, având suspendat dreptul de a conduce autoturisme până la finalizarea procesului penal.
În concluzie, apreciem că este nevoie de o reformă profundă a legislației din domeniul malpraxisului medical, care să scurteze timpii de soluționare al unor astfel de procese pentru ca victimele actelor de malpraxis medical să obțină o despăgubire justă în timp util, iar medicii acuzați să poată să își desășoare activitatea profesională în condiții optime.
Pentru ca acest deziderat să fie atins, credem că este nevoie și de o nouă optică legislativă prin care asigurătorii de malpraxis medical să poată fi obligați la plata despăgubirilor chiar înainte de finalizarea procesului penal sau civil.
