În cuprinsul Legii nr. 319 din 2006 a securității și sănătății în muncă accidentul de muncă este definit ca fiind vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces.
Pentru a putea identifica cu mai multă ușurință un eveniment drept accident de muncă, prin Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 s-a realizat și o clasificare generală a accidentelor de muncă, astfel:
– accident care produce incapacitate temporară de muncă – accident care produce incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile calendaristice consecutive, confirmată prin certificat medical sau, după caz, prin alte documente medicale;
– accident care produce invaliditate – accidentul care produce invaliditate confirmată prin decizie de încadrare într-un grad de invaliditate;
– accident mortal – accidentul în urma căruia se produce decesul angajatului;
– accident de muncă de traseu – accident survenit în timpul și pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu și invers, și care a antrenat vătămarea sau decesul. În cazul accidentelor de traseu, angajatul nu trebuie să se abată de la traseul normal. Tocmai din acest motiv, angajatorul trebuie să țină evidența traseului pe care angajatul îl parcurge de acasă spre locul de muncă.
– boală profesională – dacă boala a fost provocată de agenți nocivi sau substanțe chimice periculoase, specifice locului de muncă. Aici este inclusă și suprasolicitarea corpului în timpul îndeplinirii sarcinilor de lucru.
Cine răspunde în cazul unui accident de muncă și care sunt drepturile victimei?
Potrivit Legii 319/2006 a securității și sănătății în muncă, angajatorilor le revin o serie de obligații pentru a evita accidentele de muncă și pentru a asigura sănătatea și siguranța angajaților. În consecință, aceștia trebuie să ofere angajaților condiții optime, echipamente de protecție, precum și informațiile necesare privind securitatea şi sănătatea în muncă.
La rândul lor, angajații trebuie să cunoască și să respecte măsurile de protecție a muncii. Legea prevede că atât angajatorii, cât și angajații pot fi sancționați în caz de încălcare a acestor măsuri.
Răspunderea civilă în domeniul accidentelor de muncă
Aceasta se circumscrie normei generale regăsita în Codul civil la art. 1357, potrivit căruia „cel care cauzează altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 44 din Legea nr. 319/2006, angajatorul răspunde, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat.
Așadar, se poate observa că angajatul care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, are dreptul la compensații bănești din partea angajatorului.
În măsura în care angajatorul nu îl despăgubește pe angajatul accidentat, acesta se poate adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să îl oblige pe angajator la plata daunelor morale și materiale cauzate de accidentul de muncă.
Instanța de judecată
Litigiile ce presupun conflicte de muncă înglobează o serie de prevederi ce se abat de la normele litigiilor de drept comun. În consecință, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 95 pct. 1) din Codul de procedură civilă, competența materială și teritorială de soluționare a cauzelor în care angajatul urmărește obținerea unor despăgubiri pentru accidentul de muncă suferit aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul angajatului reclamant.
O particularitate importantă cu privire la un astfel de litigiu de muncă este acela că el este scutit de taxa de timbru, conform art. 270 din Codul Muncii. Mai mult, o altă caracteristică o reprezintă celeritatea, întrucât termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile, în teorie.
În astfel de litigii, sarcina probei îi revine angajatorului, culpa acestuia fiind prezumată, iar hotărârile pronunțate în fond sunt executorii de drept. În practică, există numeroase situații în care procesul-verbal de cercetare al accidentului de muncă întocmit de către angajator sau Inspectoratul Teritorial de Muncă concluzionează că accidentul de muncă a fost cauzat din vina angajatului.
Totuși, este posibil ca, în cursul procesului civil, angajatul să dovedească că accidentul s-a produs din culpa angajatorului sau unui alt angajat, prin orice mijloc de probă (înscrisuri, martori, fotografii, filmări, expertize etc.)
Sursă imagine: Pixabay
